Arh. Ion Socolescu

duminică, 21 iulie 2013

Arhitectul Ion N. Socolescu (1856-1924)

S-a născut la Ploieşti, la 17 ianuarie 1856, tatăl său fiind arhitectul Nicolae G. Socolescu (?-1872), iar fratele mai mare, arhitectul Toma N. Socolescu (1848-1897). După terminarea liceului, urmează cursurile de inginerie la Şcoala de drumuri şi poduri, din Bucureşti, absolvind-o în 1877, ca şef de promoţie.

În perioada 1879-1883, va urma cursurile secţiei de arhitectură ale Şcolii de Belle Arte din Paris, în cadrul atelierului arhitectului Paul-René-Léon Ginain (1825-1898). Ion N. Socolescu a fost printre cei 10 arhitecţi cu studii complete, clasa I-a şi clasa a II-a.

În 1884 se stabileşte la Bucureşti, începând activitatea de arhitect şi antreprenor, sub sigla „Biroul Technic Pentru Proecte și Intreprinderi de Lucrări Publice și Particulare Ion N. Socolescu, arhitect şi inginer, strada Domnitzi, 12 bis, București”.

Activitatea lui Ion N. Socolescu s-a desfăşurat pe mai multe direcţii. Pe lângă activitatea de arhitect-inginer, de antreprenor, a fost fondatorul şi directorul revistei ”Analele Arhitecturii şi ale Artelor cu care se leagă”, membru fondator al Societăţii Arhitecţilor Români, director şi profesor al Şcolii de arhitectură, în perioada 1892-1897.

Alături de Ion Mincu, Grigore Cerchez şi alţii, în încercarea de a crea un stil naţional, arhitectul Ion Socolescu a mers pe o cale proprie de exprimare arhitecturală, folosind ca surse de inspiraţie atât elemente de arhitectură tradiţională românească, cât şi detalii ale arhitecturii orientale. Din vocabularul stilistic al arhitectului fac parte: arce în acoladă sau trilobate, arcade duble, decoraţii dantelate, în relief din stucatură, cu tencuieli pictate şi protejate cu sticlă. Arhitectul foloseşte policromia orientală, regăsită şi în arhitectura religioasă medievală din România.

În capitală a realizat Penitenciarul Militar din Dealul Spirii (1885), Şcoala de Arte şi Meserii (1888), pe Bulevardul Regina Maria, iar în 1894, extinderea Teatrului Naţional cu un corp anexă. Ca antreprenor a executat majoritatea locuinţelor şi lucrări publice importante precum: clădirea C.E.C.-ului (1896-1900), spitalul de alienaţi Obregia (1906-1910), ambele în Bucureşti.

Arhitectul este invitat de către municipalităţile locale din Ploieşti, Constanţa, Craiova, Iaşi, Călăraşi, Alexandria, Câmpulung Muscel, Buşteni pentru proiectarea unor lucrări de importanţă publică. În 1886 îl găsim la Piteşti, proiectând clădirea Primăriei (acum Muzeul de Artă), iar în 1912 va reconstrui acolo biserica Sfânta Vineri.

Între 1886 şi 1887, la Călăraşi, proiectează sediul actual al Primăriei. În 1890, la Ploieşti, proiectează Şcoala de Fete „Despina Doamna”, iar la Craiova a realizat Palatul de Justiţie, astăzi sediul central al Universităţii. La Iaşi, arhitectul a construit clădirea Şcolii Normale „Vasile Lupu”, execuţia terminându-se în 1891. La Câmpulung Muscel realizează în 1895 clădirea Şcolii Normale „Carol I”.

După Bucureşti, în Constanţa se află cele mai multe construcţii realizate de arh. Socolescu: Şcoala nr. 2 (1891-1893), prima şcoală românească din Constanţa, astăzi corpul vechi al Muzeului de Artă; fosta Primărie (1895), actualul muzeu de Artă Populară; Şcoala de Marină, (1908-1909), în prezent, Muzeul Marinei Române.

A încetat din viaţă la 24 februarie 1924, la 67 de ani, fiind îngropat în cimitirul Bellu, alături de fratele său, Toma N.Socolescu şi nepotul său Toma T. Socolescu.

arh. drd. Gabriela Petrescu

Analele arhitecturei

După câţiva ani de activitate, realizând că „arhitectura era puţin cunoscută şi apreciată” în România, Ion N. Socolescu împreună arhitecţii Ştefan Ciocârlan, G. Mandrea şi N. Gabrielescu, se hotărăsc să scoată revista „Analele Architecturei şi a artelor cu care se leagă”. De la 1 ianuarie 1890, timp de patru ani, revista va apare cu regularitate. Ion N. Socolescu a fost directorul revistei, iar împreună cu cei trei arhitecţi vor fi colaboratorii principali care „au susţinut-o aproape în tot timpul cu scrisul lor”[1]. Revista se dorea a fi o „publicaţie absolut artistică şi ştiinţifică, în care atît oamenii de specialitate, ca şi amatorii în ale artelor vor putea să-şi aştearnă ideile şi să dezvolte diferitele chestiuni privitoare la artă”[2].

În paginile revistei s-au discutat problemele cu care se confruntau arhitecţii şi anume: necesitatea unirii arhitecţilor români într-o societate, problema înfiinţării Şcolii Naţionale de Arhitectură, problema statutului serviciilor de arhitectură.

În Analele Architecturei... au fost dezbătute multe subiecte teoretice şi practice, de importanţă pentru breasla arhitecţilor, cum ar fi chestiunea restaurării monumentelor istorice, în materialele publicate criticându-se modul în care arhitectul André Lecomte du Noüy a realizat unele restaurări şi mai ales, dorinţa de a demola Biserica Domnească din Curtea de Argeş, grav avariată şi de a o reconstrui.

În timpul celor patru ani de apariţie, s-au publicat diverse studii, cum a fost cel al arhitectului D.Berindei, Bucurescii, studiu istoric, cât şi proiecte de arhitectură ale membrilor societăţii. În decursul unui an, revista se distribuia, numai în Bucureşti, la 300 de persoane, existând şi multe cereri din ţară.

Revista a fost scanată integral și vă poate fi pusă la dispoziție, la cerere.

cercetător și autor text arh. drd. Gabriela Petrescu

[1] Toma T.Socolescu, Fresca Arhitecţilor, p.75

[2] Analele Architecturei, an I nr. 1

Traseu pietonal: 1. Casa Ionescu –Gion, 1889

str. Lucaci nr. 21 (actuala str. Logofăt Udrişte nr. 33)

monument istoric

Sursa: Analele arhitecturei

Construcţia a fost realizată pe strada Lucaci nr. 21 bis. Terenul pe care s-a construit casa era în mahalaua Lucaciului[1], (strada Logofăt Udrişte nr. 11). Comanditarul locuinţei a fost Gheorghe Ionescu – Gion[2], istoric şi publicist celebru, prieten cu Ion N. Socolescu.

Clădirea este amplasată pe limita posterioară a terenului, retrasă de la stradă şi se desfăşoară pe demisol, parter şi o încăpere la mansardă. Este o locuinţă de mici dimensiuni, cu camere la parter dispuse pe o parte şi alta a holului. Compoziţia are un element dominant, creat pe latura stângă. Socolescu renunţă la scara poziţionată în axul casei, cum erau la casele de început în stil academic, realizând o scară în circulară, adosată faţadei laterale stânga.

Intrarea se face printr-un pridvor, care debuşează într-un vestibul amplu, de unde se accede în restul încăperilor. La mansardă este o încăpere amplasată în axul faţadei principale, iar la demisol este sufrageria, bucătăria, două camere şi o pivniţă.

Faţada principală este rezolvată simetric, cu traveea centrală în decroş faţă de restul faţadei, care cuprinde porticul de acces, alcătuit din coloane duble, prevăzute cu socluri şi capiteluri, care susţin un arc trilobat, balconul de peste portic, cu acces din mansardă. Rezolvarea travei centrale, în decroş, va fi un model de lucru caracteristic stilului său personal.

Ferestrele faţadei principale sunt cuplate câte două, terminate în arce trilobate şi prinse în ancadramente bogat decorate. Porticul de acces aminteşte de pridvorul casei ţărăneşti, arhitectul folosind, în locul stâlpilor din lemn sculptat, coloane de zidărie, cu capiteluri bogat decorate. Faţadele sunt decorate cu detalii florale în stuc, ocniţe, funia în torsadă, precum şi motive din ţesăturile româneşti pictate pe sticlă şi intercalate între consolele de lemn ale streşinii înfundate.

Pe frontonul, bogat decorat, se află un medalion cu însemnele de carturar, o carte deschisă şi o pană, iar vitraliile ferestrelor au medalioane cu portertele unor domnitori români.

În prezent, casa, monument istoric, este de nerecunoscut, traveea centrală a faţadei principale este modificată. Casa este învăluită de reclame, iar viţa de vie a acoperit-o total necontrolat.

cercetător și autor text arh. drd. Gabriela Petrescu

Foto: Cristian Gache

Sursa: A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic

Foto: arh. Gabriela Petrescu

[1] Mahalaua Lucaci, apare încă din vremea lui Constantin Brâncoveanu. De o mare importanţă în zonă era Biserica Lucaci (1764), unde a cântat Anton Pann (1796-1854) şi unde a fost îngropat.

[2] Ionescu- Gion (1857-1904), publicist. profesor, istoric. A urmat facultatea de Litere din Bucureşti. Îşi pregăteşte doctoratul la Paris, susţinându-l la Bruxelles. Ca ziarist debutează, în 1876, la Telegraful, iar din 1877, până în 1889, va colabora la ziarul România Liberă. Din 1885 până în 1904 a activat în societatea Ateneul Român, fiind ale vicepreşedinte. Ca istoric a publicat multe studii, cel mai important fiind, Istoria Bucurescilor, apărut în 1899.

Traseu pietonal: 2. N.D Moroianu, 1884

Calea Călăraşi nr. 41 (actual nr. 55), colţ cu str. Mântuleasa

monument istoric

Clădirea este amplasată pe strada Călăraşi 41 (actual 55), colţ cu strada Mântuleasa şi face parte din Ansamblul de arhitectură şi urbanism Calea Călăraşilor, Mântuleasa şi Hala Traian. Unul din avantajele proprietăţii era existenţa unei „staţii de trăsuri”. Toate intersecţiile importante ale oraşului dispuneau de aceste staţii[1]. Casa a scăpat de exproprierea din 1912, când s-a hotărât lărgirea străzii Mântuleasa. Acest lucru s-a făcut cu terenul de vis-a-vis de Casa Moroianu. Acel teren aparţinea lui Constantin Rusescu, moştenitor al imobilului din strada Sfântul Mina, realizat de Ion N.Socolescu. Rusescu apucase să vândă terenul care era „în apropiere de piaţă şi de centrul destul de populat şi cu circulaţiune frecventă, cu staţiune de trăsuri”[2].

În recomandările făcute de primărie în autorizaţia de construire se spune: „casa va fi aşezată pe linia faţadei cu ţăruşi la faţa locului şi cari spre strada Mântuleasa se află la distanţa de doi stânjeni şi jumătate de axa pavajului iar despre strada Călăraşilor la depărtare de şase metri de axa pavagiului. La colţ se va forma teşitura aprobată pe plan”[3]. Planurile erau semnate atât de arhitect, cât şi de beneficiar.
Casa este aşezată perpendicular pe stradă şi este formată din două corpuri de clădire; unul principal, amplasat către stradă, rezolvat pe demisol şi parter şi un corp, în continuarea celui principal, format din demisol, parter şi etaj în care se află dependinţele casei.

Corpul secundar este integrat în volumul întregii case. Accesul principal se face printr-un portic ale cărui coloane susţin o arcadă. Scara de acces este monumentală. La parter este un vestibul amplu din care se accede în restul încăperilor, cât şi în coridorul de legătură cu corpul anexelor. Mai există un acces secundar, prevăzut cu o scară, care leagă nivelurile dependinţelor.Faţada principală dinspre incintă a corpului principal este bogat decorată, într-un stil eclectic cu elemente neoclasice. Ferestrele faţadei principale amplasate simetric faţă de acces, sunt cuplate câte două, decorate cu coloane duble, angajate, care susţin un fronton rectangular, profilat. Faţada către stradă preia ferestrele duble, pentru a accentua teşitura casei. A treia fereastră este decorată cu fronton triunghiular. Faţada către strada Mântuleasa este formată din opt travei, alternând ferestre cu fronton triunghiular cu ferestre cu fronton rectangular. Casa este bine conservată, în prezent în clădire funcţionând o sală de teatru.

cercetător și autor text arh. drd. Gabriela Petrescu

[1] Andreea Răsuceanu, Cele două Mântulese, Bucureşti, Vremea, 2009, p.172

[2] Idem. p 177

[3] Arhivele Naţionale, Fond PMB- tehnic, Dosar 47/1884